Aveam zile in care reuseam sa-mi observ mintea si sa-i las spatiu sa "tzese" ganduri peste ganduri despre cum o sa mai ajung, daca o sa mai ajung vreodata acasa. Mi se strangea stomacul la gandul ca ma indepartez de ceva ce atat de bine cunosc si ma apropiu de necunoscut, neprogramat si instinctiv.
Reuseam incet incet sa ma las abandonata prezentului, si incet incet sa inteleg exact ceea ce inseamana acest abandon. Concret, sa nu mai las mintea sa creeze inutil ganduri despre cum o sa ajung acasa, nici nu stiam macar cum va fi peste 5 minute de sosea daramite cum va fi peste 3 saptamani cand voi ajunge acasa...
Povesteam cu Paul daca vom ajunge la timp, daca nu vom ajunge la timp etc etc... ganduri, ganduri...inutile, iluzii pe care mintea neobosita le creeaza si din acele ganduri ne fura cumva din vlaga, din energie, din viata!
Si la un moment dat, brusc au incetat. Sa lasat o liniste, o pace, o linie fina.... o prezenta. Abia atunci am inteles ce inseamana aceasta "prezenta" .
In tot acest timp, in marea lui majoritate - sa zic asa - am invatat cum este sa fi conectat la aceasta "prezenta" a noastra la viata. Este ceva ce odata atins aproape ca nu se mai poate pierde.
Mi-am dat seama ca toate se randuiesc asa cum trebuie atunci cand esti prezent. Cand esti acolo, nimic nu ti se poate intampla. Am avut de doua ori km buni de trafic intens, de camioane si tir-uri care circulau cu viteze incredibil de mari si care pareau ca pur si simplu ne sterg de pe marginea soselei.
La Varna, am fost nevoiti sa ocolim o autostrada si am mers in jur de 30 km in jurul unui lac ce iesea din mare si unde era un fel de port, o zona industriala plina de camioane si masini grele. Ne-a prins seara intre aceste depozite - nu stiu ce sunt exact, niste producatoare de zgomot - pline de praf, mizerie, fabrici, camioane, saracie, oameni ciudati, carute, lucruri abandonate pe margini de drum, case parasite si ziduri murdare. Eram epuizati dar nu stiu cum, am avut atata energie cat sa trecem de aceasta zona si sa ajungem langa o padure. Si azi stau si imi amintesc goana din zona portului, camioanele care ne depaseau din toate partile si oboseala ce-mi cuprindea tot corpul. Si peste toate astea, a invins instinctul de supravietuire, dorinta vie de viata! Nici un minut nu am renuntat, sa ne lasam abandonati de frica sau panica si sa ramanem pe loc.... am inaintat atat cat a fost nevoie pana am ajuns in siguranta. A urmat o noapte cu o furtuna, o ploaie torentiala si descarcari electrice. Si ce bine a fost cand am reusit sa ne departam de toate firele de inalta tensiune pe sub care, cand treceam sfaraiau de te apuca groaza. A fost prima experienta cu un oras mare pe care nu am stiut de la inceput ca trebuie sa-l evitam.
A urmat Burgas pe care l-am ocolit strategic suficient cat sa nu ne creeze probleme.
In apropiere de Burgas, o gasca de feciori pe care nu stiu de ce i-am crezut de 15 ani, acum am vazut din poza ca erau mai mari si-au facut planuri sa ne agreseze, insa, instinctul niciodata nu te lasa, atunci cand esti prezent. Paul a schimbat brusc traseul ales si am reusit sa ne indepartam in siguranta. In momentul in care au vazut ca ii fotografiez si-au intors fetele, dupa care ne-au asteptat ceva mai departe blocand drumul si incercand sa ne forteze sa ne orprim bicicletele.
Pe soseaua intinsa si cumva infinita simteam cum ma dilat si ma transform una cu copacii din padurile pe care le strabat. Fosnetul copacilor, ciripitul neincetat al pasarilor iti provoaca o stare de liniste, o stare naturala de ACASA.
In ciuda mintii incapatanate care te provoaca mereu si mereu sa te desprinzi din bucuria prezentului, constiinta reuseste sa invinga. Contopirea cu tot ceea ce ma inconjoara imi da o putere, o energie si o liniste pe care nu o pot descrie in cuvinte, este ca un vartej de lumina calda care te invaluie.
Esti undeva deasupra si vezi totul clar si linistit. Cam asta a fost starea mea generala chiar si atunci cand lucrurile nu au mers asa cum mi-am imaginat. Acest lucru ma ajutat enorm sa accept lucrurile, sa le las spatiu sa se desfasoare, sa trec prin ele fara sa ma impotrivesc. Este lectia de viata de care aveam nevoie.!
Luni dimineatza ne faceam planuri sa ne intoarcem acasa mai devreme. Atunci, in acele momente deja prezenta noastra, conectarea noastra la momentul prezent incetase pentru o vreme. La fel ca la inceputul calatoriei, gandul in alta parte, mintea departe de momentul prezent iti creeaza probleme. Nu stii niciodata ce probleme. Este destul sa nu fi prezent si ele se strecoara din cauza inconstientei tale.
Ne era dor de copii, pe mine ma durea incontinuare genunchiul si simteam ca incet incet dorinta de intoarcere era tot mai mare. Am ales sa luam trenul, fiecare din noi cu gandul acasa. Oarecum nu vroiam sa recunosc, dadeam vina pe genunchi, pe timpul scurt care a ramas, pe faptul ca aveam oarecum nevoie de inca ceva timp sa ma odihnesc inainte sa incep munca...de multe multe altele si toate duceau la acelas gand - acasa.
Am plecat de la prietenii nostri Andrew si Marina in jurul orei 15 - destul de tarziu pentru felul in care obijnuiam sa plecam "din loc" dar am tras tare, pedaland intens exact pana in oraselul de unde puteam sa luam trenul spre Ruse. Era ora 20.45 cand am ajuns in gara iar la 21.15 aveam tren spre Ruse. Eram bucurosi ca am ajuns la timp sa prindem trenul. Doar noi doi si doua biciclete in aceasta gara. Era deja inserat bine cand ne-am urcat in tren.
Pe drum, de doua ori am avut instinctiv dorinta de a opri la margine de padure, era ora 20 si noi, in mod normal deja trebuia sa campam. Dar nu am mai fost prezenti. Eram cu gandul in viitor - spre casa.
Atat eu cat si Paul am recunoscut mai tarziu ca am avut intentia sa ne oprim, dar ceva din noi, nu ne-a lasat si nu am avut nici dorinta de a comunica unul cu altul despre intentia noastra. Adormire si inconstienta. Mintea luase locul constiintei.
Asa ne-am trezit la ora 23.20 intr-o gara imensa intr-un oras de granita intre oameni care nu stiau ce vrem de la ei. Nu vorbeau nici romana (cum ne-am gandit noi ca era firesc fiind oras apropiat de granita cu Romania) si nici engleza. La biroul de informatii domnita ia inchis la Paul ghiseul in nas fara nici o explicatie.
Atunci, in acele momente am realizat ca nu mai suntem prezenti. Ca am gresit. Ca trebuia atunci, la ora 20 sa ne oprim, sa nu ne gandim la viitor ignorand prezentul. Ne-am gandit doar la obiectiv fara a vedea pasii care trebuie sa-i urmam. Si am gresit.
Dar nimic nu-i atat de grav atunci cand observi, cand reusesti sa vezi deasupra ca un observator si nu ca un judecator. Am acceptat situatia si am mers mai departe. Na fost usor.
Am fost nevoiti sa stam pe un peron de gara pana la 3.45 dimineatza cand pleca primul tren spre Bucuresti. In Bucuresti am fost nevoiti sa stam pana la 12 cand pleca primul tren spre Brasov, iar in Brasov am asteptat o ora si 40 de minute pana a plecat primul tren spre Deda. Am parcurs 24 de ore in gari si in trenuri, epuizati.
In Deda am ajuns la ora 19 si in momentul in care ne-am pus pe biciclete parca am prins viata din nou.
Incredibil ce bine am pedalat amandoi dupa atatea ore de nesomn, de motait pe bancheta de tren.... Ne-am oprit pe inserat si am campat undeva langa Monor (la 50 km de Bistrita) unde, a fost cea mai grea noapte a mea. A fost o furtuna pe care nu am auzit-o, toata noaptea am fost prinsa intr-un vis ca un cosmar - pedalam la nesfarsit intr-un zgomot infernal de roti si pietre, tzacanit de roti si huruit - zgomot care spre dimineatza am realizat ca a fost furtuna de peste noapte pe care pur si simplu nu am auzit-o.
Dimineatza, in drum spre casa am savurat fiecare bucatica de drum, fiecare rasuflare, fiecare pedalare, fiecare urcus greu si fiecare om ca-l intalneam in cale - ca o prezenta care observa si se bucura de ea si impreuna cu ea de tot ceea ce o inconjoara. Este minunat, incredibil, dar minunat. Vreau sa mai repet experienta, deja ne facem planuri pentru urmatoarea plecare. Vom fi mai pregatiti, mai prezenti, mai constienti.
Am trecut testul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu